România are un talent paradoxal: știe să vorbească despre istorie, dar nu știe să o folosească. Știe să organizeze ceremonii, dar rareori transformă aniversările în proiecte de țară. Iar atunci când are în față momente cu adevărat istorice, de multe ori le lasă să treacă fără o viziune, fără un plan și fără o moștenire.
Problema nu ține de lipsa de sentiment, ci de lipsa de metodă. Calendarul nostru istoric și calendarul nostru politic nu vorbesc între ele. Aniversările cad în mijlocul ciclurilor electorale și sunt consumate ca prilejuri de dispută, nu construite ca proiecte de stat. Le tratăm ca examene de emoție, când ele sunt, de fapt, examene de strategie. Ne pricepem la comemorare. Ne pricepem mult mai puțin la capitalizare. Iar o aniversare este, în fond, o formă de capital: capital simbolic care, gestionat inteligent, se convertește în investiții, în influență și în încredere. Statele mature știu acest lucru. Noi încă îl redescoperim de fiecare dată prea târziu.
2018 rămâne exemplul cel mai dureros. Centenarul Marii Uniri trebuia să fie momentul în care România își redefinea ambiția pentru următorii o sută de ani. În schimb, a devenit, în mare măsură, o succesiune de evenimente disparate, dispute politice și oportunități ratate. Nu am construit un proiect economic, diplomatic sau cultural care să continue după 2018. Nu am lăsat în urmă o instituție, o doctrină, o direcție. Am consumat momentul și am mers mai departe. Ce ne-a lipsit nu a fost bugetul. A fost ziua de după.
Acum, istoria ne oferă o a doua șansă. Și, spre deosebire de 2018, ne-o oferă triplat.
Anul 2027 poate deveni unul dintre cei mai importanți ani din istoria României postcomuniste. Vom marca 150 de ani de la proclamarea independenței, 20 de ani de apartenență la Uniunea Europeană și 30 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite. Puține state au privilegiul unei asemenea convergențe într-un singur an. Și aproape niciunul nu și-ar permite să o irosească.
Cele trei aniversări nu sunt trei evenimente. Sunt o singură poveste. Independența din 1877 a însemnat afirmarea României ca stat suveran. Aderarea la Uniunea Europeană în 2007 a însemnat revenirea definitivă în familia occidentală. Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, început în 1997, a reprezentat garanția securității și ancora orientării euro-atlantice. Împreună, ele spun același lucru: România a ales, de fiecare dată, libertatea, Occidentul și modernizarea. 2027 este anul în care putem spune, coerent și către întreaga lume, cine suntem și încotro mergem.
Contextul geopolitic transformă acest an dintr-o oportunitate într-o obligație. 2027 nu vine într-o lume liniștită. Vine într-un moment în care securitatea europeană se redefinește, în care vecinătatea noastră estică trece prin cea mai grea încercare a ultimelor decenii, în care reconstrucția regiunii devine cel mai mare proiect economic al Europei de mâine, iar relația transatlantică nu mai poate fi considerată de nimeni garantată automat. La Marea Neagră, România nu mai este la marginea hărții. Este pe linia întâi. Un an aniversar bine construit nu este, în acest context, un lux protocolar. Este un instrument de securitate, de atragere de investiții și de poziționare strategică.
Statele inteligente folosesc aniversările ca instrumente de politică publică și de diplomație economică. Ele înțeleg că istoria poate genera investiții, turism, prestigiu și încredere. Nu comemorează pentru a privi înapoi. Comemorează pentru a construi înainte.
Polonia a demonstrat acest lucru în 2018. A marcat centenarul recâștigării independenței printr-un program pregătit cu ani înainte: sute de evenimente culturale, proiecte educaționale, campanii internaționale de imagine și o mobilizare fără precedent a diasporei. Nu a fost o comemorare. A fost o reafirmare a brandului național și a rolului Poloniei în Europa. Rezultatul se vede și astăzi. Varșovia vorbește despre trecutul ei cu o siguranță pe care puține capitale din regiune o au.
Japonia este, probabil, campioana mondială a acestei arte. Aproape fiecare aniversare bilaterală devine un „An al Schimburilor”, cu sute de evenimente economice, universitare, culturale și tehnologice desfășurate simultan în ambele țări. Relațiile cu Franța, Marea Britanie, Germania sau Statele Unite au fost transformate în platforme integrate, coordonate între guvern, mediul de afaceri și instituțiile culturale. Pentru Tokyo, o aniversare nu este o dată. Este o campanie.
Coreea de Sud folosește aniversările pentru a-și vinde viitorul, nu trecutul. Diplomația culturală, investițiile, universitățile și companiile sunt integrate într-o singură strategie de promovare externă, construită în jurul ideii de inovație și de putere tehnologică. Seul a înțeles ceva esențial: o aniversare bine gândită nu vorbește despre cine ai fost, ci despre cine urmează să devii.
Franța și Germania merg și mai departe: transformă aniversările în instituții. Cel mai clar exemplu este Tratatul de la Aachen, semnat în 2019, la mai bine de cinci decenii de la Tratatul de la Élysée. Nu a fost o ceremonie simbolică. A fost un nou cadru de cooperare, cu mecanisme, angajamente și investiții concrete. Aceasta este lecția pe care România trebuie să o rețină: marile aniversări nu se închid cu un discurs, ci se deschid cu un proiect.
Statele Unite și Marea Britanie folosesc aniversările naționale pentru a mobiliza societatea. Patrimoniu, turism, civism, reafirmarea valorilor democratice. Nu doar despre trecut, ci despre coeziune și despre viitor.
România poate face același lucru. Dar numai dacă începe acum.
Imaginați-vă un Program Național 2027, coordonat direct la nivelul Guvernului și al Președinției, cu participarea administrației locale, a mediului de afaceri, a universităților și a societății civile. Nu un comitet de festivități, ci un veritabil proiect de țară, cu obiective, indicatori și responsabili. Un asemenea program ar putea avea cinci direcții majore.
Prima direcție este diplomația și politica externă. România ar putea organiza summituri tematice dedicate viitorului Parteneriatului Strategic cu SUA, direcției Uniunii Europene după douăzeci de ani de membru și securității Mării Negre. Nu evenimente aniversare, ci întâlniri care produc decizii, declarații comune și angajamente concrete pentru orizontul 2027-2047.
A doua direcție este economia și investițiile. 2027 ar putea deveni anul celui mai amplu program de promovare economică externă din ultimele decenii, cu forumuri investiționale la Washington, Bruxelles, Tokyo, Seul, Londra și Varșovia. Fiecare forum ar trebui să aibă un singur test de succes: nu câți participanți a strâns, ci câte proiecte a produs. O aniversare care nu lasă în urmă contracte și investiții este o aniversare pe jumătate.
A treia direcție este diaspora. Milioanele de români din străinătate nu trebuie să fie invitați la festivități, ci parteneri într-un proiect. Investiții, educație, transfer de competențe, promovarea imaginii țării. Diaspora este cea mai mare rețea de influență pe care o are România și, paradoxal, cea mai puțin activată strategic. 2027 ar putea fi anul în care o transformăm din emoție în capital.
A patra direcție este cultura și educația. România are nevoie de un calendar internațional de expoziții, festivaluri, proiecte academice și programe de imagine care să circule în capitalele lumii pe tot parcursul anului. Nu evenimente izolate, ci o narațiune unitară despre o țară care merită cunoscută, vizitată și luată în serios.
A cincea direcție este viziunea pentru următorii douăzeci de ani. Aceasta este proba de foc. Fiecare aniversare importantă ar trebui să lase în urmă un document strategic, un proiect major sau o instituție nouă. Nu fotografii oficiale, ci moștenire instituțională. Testul unui an aniversar reușit nu se dă în 2027. Se dă în 2037, când vom vedea ce a mai rămas din el.
2027 nu trebuie să fie despre nostalgie. Trebuie să fie despre ambiție.
Cele trei aniversări spun, împreună, aceeași poveste: România a ales libertatea, Occidentul și modernizarea. Acum a venit momentul să alegem și performanța. Aceasta este, în fond, esența unui patriotism inteligent: nu unul care se emoționează de trecut, ci unul care îl folosește ca să construiască viitorul.
Iar timpul lucrează împotriva noastră. Dacă începem pregătirile în 2027, va fi deja prea târziu. Suntem deja în 2026, exact anul în care un asemenea program ar fi trebuit să fie deja pe masă. Marile aniversări se construiesc cu ani înainte, prin planificare, coordonare și consecvență. Așa procedează statele care își respectă istoria și își proiectează viitorul.
România mai are puțin timp. Foarte puțin.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este dacă vom organiza ceremonii în 2027. Ceremonii vom organiza oricum. Întrebarea este dacă vom avea curajul să transformăm acest an într-un moment de relansare economică, diplomatică și civică.
Sau dacă, peste încă un deceniu, vom spune din nou ceea ce am spus după 2018: Am mai avut o șansă. Și am lăsat-o să treacă.
