Aproape unul din cinci tineri români, cu vârste între 15 și 29 de ani, nu muncește, nu urmează nicio formă de educație și nu participă la niciun program de formare profesională. Este categoria pe care statisticile europene o numesc NEET, „Not in Employment, Education or Training”, iar România deține, an de an, un trist record: cel mai mare procent din întreaga Uniune Europeană.

Potrivit celor mai recente date Eurostat, rata NEET în România a fost, în 2025, de 19,2%, aproape dublă față de media europeană de 11% și de peste două ori mai mare decât ținta pe care Uniunea Europeană și-a propus-o pentru 2030, sub 9%. Practic, vorbim despre aproximativ 588.000 de tineri, o cifră comparabilă cu populația unui oraș mare.

O problemă care nu se mișcă din loc

Ceea ce îngrijorează cel mai mult specialiștii nu este doar nivelul ridicat, ci lipsa de progres. Între 2015 și 2025, media europeană a ratei NEET a scăzut vizibil, de la 15,2% la 11%. România, în schimb, a coborât nesemnificativ, de la 20,9% la 19,2%, practic aceeași situație structurală, neschimbată de un deceniu, în timp ce alte state din regiune, precum Italia, Grecia sau Croația, au reușit reduceri importante prin politici active de ocupare, programe de ucenicie și reconversie profesională.

Cum arată România, comparativ cu restul Europei

Diferențele față de statele nordice și vest-europene sunt uriașe. În timp ce în Olanda doar 5,3% dintre tineri se află în această situație, iar în Suedia procentul este de 5,9%, în România aproape fiecare al cincilea tânăr este NEET. Următoarele state din coada clasamentului european sunt Bulgaria (13,8%) și Grecia (13,6%), cu peste cinci puncte procentuale sub nivelul românesc.

Un detaliu esențial, adesea trecut cu vederea: din cei 19,2% de tineri NEET din România, doar aproximativ 5,4% apar oficial ca șomeri, în căutare activă de loc de muncă. Restul, aproape 14%, sunt considerați „inactivi economic”, adică nu caută deloc un loc de muncă, nu sunt înregistrați nicăieri și, practic, dispar din radarul instituțiilor. Asta arată o statistică cu mult mai complexă decât simpla „lipsă de joburi”.

Mediul rural, principalul motor al fenomenului

Diferența dintre oraș și sat este, poate, cel mai dramatic indicator din întreaga statistică. Rata abandonului școlar timpuriu în mediul rural ajunge la 23,7%, comparativ cu doar 4,6% în orașele mari și 16,3% în orașele mici și suburbii. Cu alte cuvinte, un copil din mediul rural are șanse de cinci ori mai mari să abandoneze școala decât unul din marile centre urbane.

Cauzele sunt adesea concrete și greu de rezolvat individual: lipsa unui liceu în comună, costul deplasării zilnice la un liceu din oraș, drumuri proaste sau curse de transport public insuficiente sau inexistente. Pentru o familie cu venituri mici, costul zilnic al navetei, sau, și mai grav, al unei chirii în oraș pentru continuarea studiilor, poate deveni pur și simplu imposibil de suportat, iar copilul rămâne acasă, „temporar”, până când situația devine permanentă.

Abandonul școlar timpuriu, poarta de intrare

Legătura dintre abandonul școlar și statutul NEET este directă: majoritatea tinerilor aflați în această situație provin din familii afectate de sărăcie sau risc de excluziune socială, unde educația este frecvent întreruptă din motive materiale sau familiale. Situația este agravată de faptul că, potrivit datelor recente, tot mai puțini copii ajung măcar să se înscrie la școala primară, un indicator în deteriorare față de urmă cu un deceniu.

Alte cauze frecvent semnalate în cercetările de teren includ lipsa comunicării dintre părinți și cadrele didactice, plecarea părinților la muncă în străinătate și lăsarea copiilor în grija unor bunici sau rude fără autoritatea sau resursele necesare pentru a-i sprijini educațional, precum și influența negativă a anturajului, în comunitățile unde abandonul este deja larg răspândit.

Îngrijirea rudelor, o cauză invizibilă, dar reală

Un factor mai puțin discutat public, dar confirmat de cercetările recente, este responsabilitatea de îngrijire în cadrul familiei. Datele arată o diferență de gen extremă în rândul tinerilor NEET din România: femeile tinere reprezintă 63% din totalul tinerilor NEET, o diferență de peste 11 puncte procentuale față de bărbați, de peste cinci ori mai mare decât media europeană pentru acest indicator.

Explicația ține, în mare parte, de responsabilitățile de îngrijire asumate de tinerele femei, fie a fraților mai mici, fie a unor părinți sau bunici bolnavi, combinate cu dezavantaje structurale mai ample, precum accesul mai limitat la educație secundară sau presiunea unei căsătorii timpurii în anumite comunități. Situația s-a agravat, nu s-a ameliorat, în ultimul deceniu: rata NEET în rândul tinerelor cu cel mult studii gimnaziale a crescut de la 28,8% în 2016 la 44,1% în 2024, o evoluție complet opusă tendinței generale din Uniunea Europeană, unde rata echivalentă a scăzut în aceeași perioadă.

Munca fără contract, o parte invizibilă a statisticii

O altă piesă a puzzle-ului ține de economia informală. Mulți tineri clasificați statistic drept „inactivi” muncesc, de fapt, fără contract, în agricultură de subzistență, construcții, comerț ambulant sau servicii ocazionale, activități care nu apar în datele oficiale ale forței de muncă. Această muncă nedeclarată nu oferă contribuții la pensie, asigurare medicală sau vechime recunoscută, ceea ce înseamnă că, în ciuda faptului că muncesc efectiv, acești tineri rămân, din punct de vedere statistic și legal, complet invizibili și lipsiți de protecție socială.

Sănătatea mintală, un factor tot mai vizibil

Specialiștii care lucrează direct cu acești tineri atrag atenția că, dincolo de barierele economice evidente, există adesea și blocaje emoționale și motivaționale profunde. Perioadele prelungite de izolare de la educație sau de la piața muncii pot duce la o scădere severă a încrederii în sine, la anxietate legată de reintegrare și, în cazurile mai grave, la o formă de retragere socială care se auto-întreține: cu cât un tânăr rămâne mai mult timp în afara sistemului, cu atât devine mai dificil, din punct de vedere psihologic, să facă primul pas înapoi, o cerere de angajare, o înscriere la un curs de recalificare sau chiar o simplă discuție cu un consilier de orientare profesională.

Emigrarea, o supapă, dar și o pierdere

Fenomenul NEET este strâns legat, de asemenea, de emigrarea masivă a tinerilor români. Mulți dintre cei care nu găsesc perspective reale acasă aleg să plece în străinătate, uneori chiar înainte de finalizarea unei forme de educație, alteori imediat după, ceea ce, deși oferă o soluție individuală, adâncește pe termen lung problema structurală din țară: rămân acasă, de regulă, cei cu resursele cele mai limitate pentru a pleca, adică exact populația cea mai vulnerabilă la a rămâne blocată în categoria NEET.

Nemulțumirea salarială, un obstacol recunoscut chiar de tineri

Un studiu amplu, realizat recent de specialiști în politici publice, arată că principalul obstacol autodeclarat de tinerii români în calea angajării nu este lipsa locurilor de muncă în sine, ci nivelul salariilor oferite: 44% dintre tineri menționează salariile mici drept principala barieră, iar doar 27,5% dintre cei deja angajați consideră că remunerația lor este adecvată în raport cu costul vieții. Același studiu a mai arătat că România are cea mai mică rată din întreaga Uniune Europeană de studenți care lucrează simultan cu studiile, doar 1,19%, semn al unei tranziții deosebit de greoaie între sistemul educațional și piața muncii.

Ce se face și ce nu funcționează încă

La nivel oficial, există câteva programe menite să adreseze parțial problema: programul remedial „A doua șansă”, destinat celor care au abandonat școala și doresc să-și finalizeze studiile, cursuri de calificare oferite prin agențiile județene de ocupare a forței de muncă, precum și inițiativa „Primul student în familie”, cofinanțată din fonduri europene, care oferă burse, cazare, masă și consiliere tinerilor din familii fără tradiție universitară.

Comisia Europeană a semnalat însă, într-un raport recent, că măsurile planificate pentru educația primară au întârzieri, iar programele de tip „a doua șansă” au avut, până acum, rezultate limitate. Aplicarea efectivă a obligativității frecventării școlii rămâne, la rândul ei, insuficientă în multe comunități, mai ales rurale.

O generație care merită mai mult decât o etichetă

Cifra de 19,2% nu este doar un indicator economic abstract, reprezintă aproape 600.000 de tineri reali, majoritatea aflați în această situație nu din alegere, ci din cauza unor bariere structurale acumulate: o școală prea departe, un părinte plecat în străinătate, o rudă care are nevoie de îngrijire, un loc de muncă declarat care nu există în comunitatea lor sau, pur și simplu, epuizarea psihologică a unui tânăr care nu mai găsește motivația de a mai încerca. Înțelegerea acestor cauze reale, nu eticheta comodă de „lene”, rămâne primul pas necesar pentru orice politică publică menită să schimbe, în sfârșit, o statistică blocată de un deceniu.

Citește și: Nu toți vor să fie șefi. Generația X spune „Nu” promovărilor la locul de muncă