De luni de zile, păstrez pe masă o carte în coperți de un negru mat, elegant și discret. Un cadou. Un mesaj de aniversare. O încercare reușită de a pune un semn în trecerea timpului, un obiect de suvenir, o lecție de grafică și bun gust, un album de artă și un obiect de promoție cum puține au fost produse în România. Am răsfoit-o de mai multe ori. De fiecare dată, am trăit cîteva secunde de sărbătoare și melancolie.
Din rațiuni strict persoanale, n-am așezat această carte pe rafturile bibliotecii. Pur și simplu, pentru că îmi spunea mai mult decît ce voia să fie, pentru că mă trimitea la începuturile anilor 1990, cei mai agitați și mai frumoși din complicatul nostru drum spre libertate și democrație.
În urmă cu aproape 35 de ani, într-o clădire care nu mai există de pe Calea Victoriei, un etaj deasupra PNL, trei etaje sub Adrian Sârbu, două sub Nicolae Cristache de la Ora, în MICM-ul lui Ioan Avram, unde încropiserăm birourile revistei Expres, a apărut o pereche de studenți. De obicei, cei mai mulți veneau să scrie, să debuteze, să combată în jurnalistică. Domnișoara – mignonă și firavă, zglobie și delicată, el – blond, înalt și subțirel, zîmbitor și afabil. Spre deosebire de amatorii de jurnalistică, cei doi voiau altceva. Dacă ar putea să introducă publicitate în revista pe care o lansasem cu cîteva luni în urmă?
Expres era un săptămînal alb-negru, de o neașteptată intransigență, dispărută de multă vreme, tipărit pe plumb în condiții de război sau de samizdat, nu de piață liberă.
Veneau mulți care se ofereau să participe la acel început de lume. O fată încă adolescentă s-a oferit să facă stenodactilografie. Chiar aveam nevoie. Hai să încercăm! Nu știe decît trei semne. Și ce facem? Nu-i nimic, învăț, a zis ea. Dar n-avea cine să o învețe. Așa că a zis: Bine, atunci, fac curat, duc materialele în tipografie, fac orice! Acum, este reporter la o televiziune din Canada.
A mai bătut la ușa noastră un tînăr regizor. Putem rămîne singuri cîteva minute? Putem! Bine, atunci trebuie să vă fac o confesiune rușinoasă. Am fost turnător cu acte! Adică? Am semnat! M-au șantajat cu părinții care au fost legionari. Este problemea mea, nu a dumneavoastră! Da, și? Am crezut că se schimbă lumea! Dar au venit iar și mi-au cerut să mă infiltrez la Liga studenților sau la revista Expres. La una din două. Și nu mai vreau, a zis el copleșit de un tremurat discret! I-am calmat starea și i-am propus să intrăm într-un joc. Se duce, raportează, cere instrucțiuni etc. Și i-am înregistrat întîlnirile, isprava noastră ajungînd pînă în paginile celebrului International Herald Tribune.
Începutul acela de lume a deschis porțile speranței pentru o generație. Mihaela Nicola și Zoltan Szigeti au marcat teritoriul publicității. Aveau curajul să ridice nasul pe lîngă Young &Rubicam și Saatchi & Saatchi care veniseră imediat după ce „revoluția” s-a terminat. Nu-mi aduc aminte decît frînturi de imagine din farmecul și candoarea lor, din frumusețea lor de tineri la început de drum. Și mai țin minte că m-am îndoit. Ce publicitate, într-o revistă tipărită pe plumb, pe hîrtie proastă, în care nici fotografiile nu se vedeau bine!? O să fie bine! O să fie altfel!
Cu Ogilvy&Mather, Mihaela Nicola și Zoltan Szigeti au fost în primul eșalon al publicității din România. Vreme de un deceniu și jumătate, și-au disputat întîietatea pe piață cu alte cîteva multinaționale celebre pe glob. Uneori, cumplit și subteran, alteori, în spectaculoase licitații pe bugete enorme. În publicitate, se prelungeau și marile înfruntări din politică și din economie. Și din aceste dispute s-a produs despărțirea celor doi de multinaționala Ogilvy & Mather și apariția companiei „The group”, altă referință majoră a publicității din țara noastră pentru următoarele două decenii.
Pentru cei care n-au lucrat niciodată în publicitate, este greu de imaginat, aproape imposibil chiar, să-și imagineze cum se trăiește în starea de tensiune, cu viteza nebună de schimbat lumi și subiecte, cu agitația, mizele, reconstituirile de spații imaginare, corelate cu gusturi, cu obiceiuri de consum, cu tipologii, în culturi și religii diferite, cu anumite vîrste și niveluri de trai, prin muzică și artă plastică în căutarea propoziției șoc care să spargă indiferența, cu business și cu psihologie de consumator, toate la un loc, trăite de-a valma, inegal, simultan și contracronometru. Pe lîngă această industrie nebună, obiectul aniversar cuprins de coperțile volumului editat de „The group” și Mihaela Nicola este un respiro, un zîmbet, un obiect de lux, tipărit cu mare artă grafică și tipografică. Desenele maestrului Sorin Ilfoveanu o împînzesc ca niște frunze de genialitate desprinse dintr-un demers care flutură peste spațiul senin și melancolic rămas de pe urmele unui infern.
Volumul „La Fel Altfel” subliniază elegant și discret împlinirea celor două decenii cu „The group”, o revanșă discretă a Mihaelei Nicola în industrie și cadoul ei pentru cei pe care i-a însoțit în nenumărate campanii de comunicare și publicitate.
„La fel Altfel” poate fi așezat între cele mai rafinate și spectaculoase obiecte produse de o companie cu ocazia unei aniversări. Este ca o lucrare de mare artă așezată pe drumul lung al zădărniciei din publicitatea care ne îneacă mereu.
