Unul vorbește despre gloria universală, celălalt despre noblețea pierdută a Micului Paris.

Orașul celor care nu mor niciodată

Père-Lachaise, întins pe peste 44 de hectare, e un oraș în toată regula. Aleile poartă nume de sfinți, filosofi și scriitori. Mausoleele se ridică precum mici catedrale. Sculptorii francezi – David d’Angers, Auguste Bartholdi, Albert Bartholomé – au transformat moartea în artă. Aici, somnul veșnic are proporții arhitecturale.

Thiers și Barras, Balzac și Proust, Edith Piaf și Jim Morrison, Oscar Wilde și Chopin, Abelard și Héloïse, Apollinaire, Musset, Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles, Pissarro, Seurat, Delacroix. În spatele fiecărei pietre, o epocă întreagă. La Wilde, zidul de sticlă e plin de urmele rujurilor, în ciuda interdicției. La Morrison, se fumează discret, ca la un concert de underground etern.

Gustave Le Bon, psihologul maselor, e și el aici – discret, cum i-a fost și teoria despre comportamentul mulțimilor.

Și undeva, aproape de Avenue de la Chapelle, într-o diviziune retrasă, se odihnește George Enescu. A murit la Paris, în 1955, și a fost înmormântat la Père-Lachaise, la fel ca Georges Bizet. Enescu a ajuns să cânte eternitatea acolo unde muzica e religie.

Père-Lachaise e și locul lui Amedeo Modigliani, pictorul care a făcut chipul uman să vibreze în liniile sale alungite. Și aici se simte prezența lumilor disparate: de la dramaturgi și filosofi, la muzicieni de jazz și activiști, fiecare pietricică având propria poveste.

Bellu – replica sentimentală a eternității

Bellu e un Père-Lachaise spus în limba română. Aici e mai multă reculegere decât turism. Vin oameni care aduc flori fără selfie.

Locul unde sunt înmormântați scriitorii unul lângă altul e un manual de cultură națională: Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu și George Coșbuc, George Călinescu și Zaharia Stancu. Apoi Marin Preda și Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu și Eugen Barbu.

În relativa proximitate se odihnesc Mircea Nedelciu, Laurențiu Ulici, Romulus Rusan, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Nicolae Labiș, Liviu Rebreanu, George Bacovia, Perpessicius, Alexandru Macedonski, Cincinat Pavelescu, Vasile Voiculescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Gellu Naum, Dan Botta, Leonid Dimov, Urmuz, Alexandru Vlahuță, Petre Ispirescu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Ion Marin Sadoveanu, Adrian Maniu, Radu Gyr, Ion Vinea, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Ovid Densușianu, Șt. O. Iosif, Damian Stănoiu, Panait Istrati, Ion Pillat, Elena Văcărescu, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Eugen Jebeleanu, Nicolae Velea, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Jean Bart, Cezar Baltag, Dimitrie Stelaru, Dan Deșliu, Paul Everac, Vintilă Corbul, Corneliu Leu, Mihail Sorbul, Eusebiu Camilar, Ion Dodu Bălan, Rodica Ojog Brașoveanu, Traian T. Coșovei, Emil Gârleanu, Păstorel și Ionel Teodoreanu sau Ștefan Augustin Doinaș – alături de Irinel Liciu, cea care l-a iubit atât de mult încât viața nu a mai avut vreun sens după dispariția marelui scriitor. Fiecare piatră e o frază.

Sculptorii români au fost, la rândul lor, poeți ai marmurei și bronzului: Frederic Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Cornel Medrea, Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Ion Irimescu. Ei au făcut din Bellu un muzeu în aer liber. Chipurile lui Theodor Aman, Constantin Tănase, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Voicu, Maria Tănase, Dem Rădulescu, Sică Alexandrescu privesc spre eternitate cu o seninătate aproape teatrală.

Și, printre acești maeștri, o prezență feminină excepțională: Milița Petrașcu, discipolă a lui Bourdelle la Paris și colaboratoare a lui Brâncuși la București. Ea a lăsat la Bellu câteva dintre cele mai delicate compoziții funerare – busturi de femei cu privirea coborâtă, îngeri tineri cu gesturi de marmură vie. Într-un fel, Petrașcu e veriga care leagă cele două cimitire: formația ei pariziană și sensibilitatea românească.

O prezență de excepție e Iulia Hasdeu, fiica prodigioasă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a murit la doar 18 ani. Poezia și visurile ei netrăite fac din ea o Héloïse românească – talent, iubire și durere condensate într-un destin fraged, păstrat în marmura delicată a mormântului său.

Palatele din marmură ale Micului Paris

Dar Bellu nu e doar un muzeu al poeților și actorilor. E și un testament al celor care au clădit Bucureștiul modern cu bani și gust.

Unul dintre cele mai impunătoare monumente de la Bellu e cavoul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, om de afaceri, prim-ministru și colecționar care și-a construit și în viață, și în moarte, o legendă a luxului. Mausoleul Cantacuzino e o bijuterie arhitecturală, semnată de Frederic Storck și de arhitecți formați în spiritul neoclasic de la Școala de Arhitectură din Paris. Cu vitralii, bronzuri și pietre rare, cavoul e la fel de important ca Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei – azi Muzeul George Enescu.

La câțiva pași, cavoul fraților Evloghie și Hristo Gheorghiev, mari bancheri și filantropi de origine bulgară, amintește că la Belle Époque, capitalul și estetica mergeau mână în mână. Monumentul lor, construit între 1902 și 1907 de Ion Mincu, e o capodoperă a arhitecturii neoromânești timpurii. În atelierul lui Mincu au lucrat Camil Sarvasy, Alexandru Clavel și Edmond van Saanen Algi, conferind edificiului o eleganță bizantină și un rafinament occidental unic.

Cavoul Gheorghiev e, poate, cel mai bun exemplu al ambiției estetice din Bucureștiul începutului de secol XX – un templu al memoriei ridicat de cei care au făcut avere prin bănci și au investit-o în cultură. La Bellu, arta și religia merg mână în mână. Îngerii nu sunt doar simboluri, ci personaje. Unii par că plâng, alții par că se gândesc. Uneori, timpul le-a șters fețele, dar nu și expresia.

Alături de Cantacuzino și Gheorghiev merită amintiți și celebrați Ienăchiță Văcărescu, Anastase Simu, Gheorghe Manu, Alexandru Marghiloman, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Ion Câmpineanu, Alexandru Golescu, Gheorghe Tătărescu, Alexandru Dimitrie Mavrocordat, Grigore Dimitrie Ghica, dar și familia Lahovari, miniștrii conservatori Alexandru, Iacob și Ion, ultimul tatăl prințesei Martha Bibescu.

Și, firește, C.A. Rosetti, Ion Heliade-Rădulescu, Cristian Tell, Cezar Bolliac, Nicolae Filipescu, Alexandru Odobescu, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Victor Iamandi, Spiru Haret, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, Ilarie Chendi, Ioan Brătescu-Voinești, Alexandru Flechtenmacher, colonelul Pavel Zăgănescu, generalul Ioan Dragalina, generalul Constantin Sănătescu, amiralul Dimitrie Lupașcu, amiralul Vasile Urseanu, Ioan Kalinderu, Dumitru Marinescu Bragadiru, Gheorghe Assan, Grigore Capșa, Grigore Gafencu, Mihail Manoilescu, Mitiță Constantinescu, C.F. Robescu, Pache Protopopescu, Dimitrie Dobrescu, Constantin Titel Petrescu, Sergiu Cunescu, monseniorul Vladimir Ghika, Corneliu Coposu.

Sau Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia, Anghel Saligny, Dimitrie Gusti, Dimitrie Leonida, Dimitrie Brândză, Petrache Poenaru, Elie Carafoli, Ana Aslan, Ermil Pangrati, Stanislas Cihoski, Gheorghe și Șerban Țițeica, Octav Onicescu, Petre Antonescu, Horia Creangă, Louis Blanc, Grigore Cerchez, Paul Smărăndescu, Emil Prager, Nae Ionescu, Cella Delavrancea, Victor Gomoiu, Constantin Gerota, Grigore Romniceanu, Nicolae Hortolomei, Marius Nasta, Gheorghe Polizu, Mina Minovici, Nicolae Paulescu, Constantin Esarcu, Nicolae Ionescu – Sisești, Anghel Rugină, Ion Bianu, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan, Alexandru Xenopol, Ion Brezoianu, Alexandru Graur, Alexandru Paleologu, Constantin și Dinu Giurescu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Mihai Ungheanu, Alexandru Balaci, Tudor Mușatescu, Andrei Bantaș, Dan Grigorescu, Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Cristian Popișteanu, Iorgu Iordan, Mircea Zorileanu, Sanda Marin, Mihai Flamaropol, Lia Manoliu, Ivan Patzaichin, Jean și Dora Dalles, Hariclea Darclée, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Barbu Brezianu, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Theodor Pallady, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Al. Steriadi, Nicolae Vermont, Petre Serafim, Dumitru Ghiață, Viorel Mărginean, Alexandru Phoebus, Corneliu Baba și Ștefan Dumitrescu.

Ziariștii Constantin Mille, Anton Bacalbașa, Gheorghe Panu, Ștefan Mihăileanu, Luigi Cazzavillan, Ioan Chirilă, Anton Uncu, Aristide Buhoiu, George Pruteanu, Tudor Vornicu, Radu Budeanu, Romeo Vilara.

Marele și micul Paris

Père-Lachaise e oglinda Marelui Paris, Bellu e reflecția Micului Paris. În ambele, arhitectura funerară a urmat arhitectura vieții. Când Bucureștiul și-a desenat bulevardele haussmanniene, și Bellu s-a aliniat modei: capele neogotice, cruci neorenascentiste, obeliscuri egiptene.

Așa cum capitala României își dorea să semene cu Parisul, și cimitirul ei cel mare a vrut să respire același aer al eleganței melancolice. Bellu e un răspuns românesc la o întrebare pariziană: cum poate fi moartea frumoasă? Diferența e doar de temperatură. Père-Lachaise e rațional și monumental. Bellu e intim și sentimental. Francezii au făcut din eternitate o compoziție estetică. Românii au făcut din ea o poezie.

Destine în oglindă

E interesant cum cele două cimitire adună nu doar morți celebri, ci și biografii paralele. Elvira Popescu, născută la București și adorată la Paris, odihnește și ea la Père-Lachaise, aproape de Molière. „Notre Elvire”, cum îi spuneau francezii, e simbolul perfect al punții culturale dintre cele două lumi.

La Bellu, alte stele de pe același firmament: Toma Caragiu, Radu Beligan, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ion Lucian, Ion Caramitru, Marin Moraru, Ion Besoiu, Adrian Pintea, Ion Finteșteanu, Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Florian Pittiș, Fory Etterle, Marcel Anghelescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Jean Lorin Florescu, George Constantin, Vladimir Găitan, Gheorghe Cozorici, Colea Răutu, Mișu Fotino, Ion Dichiseanu, Petre Gheorghiu, Dina Cocea, Vasile Nițulescu, Olga Tudorache, Ștefan Radof, Ernest Maftei, Silviu Stănculescu, Cornel Coman, Dumitru Furdui, Șerban Ionescu, Silvia Popovici, Dan Tufaru, Cristina Stamate, Dinu Manolache, Marga Barbu, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Cornel Vulpe, Gina Patrichi, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Szabolcs Cseh, Anda Călugăreanu, Mihaela Juvara, Octavian Cotescu și Valeria Seciu. Sau Emanoil Petruț împreună cu marea sa dragoste peste a cărei dispariție nu a putut trece: Catinca Ralea.

Alături de Millo, Bulandra, Nottara, Vraca, Pascali, Maria Filotti, Aristide Demetriade, Petre Liciu, Alexandru Davila, Giugaru, Calboreanu, Ciubotărașu, Cazaban, Iancovescu, Victor Antonescu, Elvira Godeanu, Irina Răchițeanu – Șirianu, Jean Georgescu, Băieșu, Baranga, Bocăneț, Ciulei, Șahighian, Nicolaescu, Pintilie, Gabrea, Vlad Mugur, Cătălina Buzoianu, Alexandru „Ducu” Darie, Alexandru Tocilescu, Malvina Urșianu, Valeriu Moisescu și Andrei Blaier. O lume întreagă care a făcut din teatru și film o formă de rezistență.

Dar și muzicienii: Laura Stoica, Anca Parghel, Leo Iorga, Pascal Bentoiu, Gherase Dendrino, Zeno Vancea, Ion Vasilescu, Dan Iordăchescu, Dorin Teodorescu, Cornel Fugaru, Tatiana Stepa, Dan Spătaru, Dorina Drăghici, Ionela Prodan, Sile Dinicu, Ionel Budișteanu, Paraschiv Oprea, Nicu Stoenescu, Naarghita, Angela Moldovan, Gică Petrescu, Ion Dolănescu. Ori umoristul Vasile Vasilache – mort în bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944.

Și aici intervine un personaj aparte al Micului Paris: Gheorghe Bezviconi, academicianul devenit portar la Bellu, dedicat documentării mormintelor și sculpturilor funerare. El a inventariat sute de monumente, a scris mai multe lucrări despre Bellu și celelalte cimitire ale metropolei, precum „Necropola Capitalei” și a salvat memoria artistică și istorică a Bucureștiului. În august 1972, la apariția lucrării, Dan Berindei scrie în prefață că la opera regretatului istoric, „harnic și rodnic cercetător al trecutului, apreciat în țară și peste hotare, se adaugă postum acest nou volum, care depășește cadrul unui simplu instrument de lucru”.  

Din păcate, Bezviconi moare în aprilie 1966 de ciroză, la 56 de ani, și e înmormântat chiar în cimitirul pe care l-a păzit. Nu e singurul academician care beneficiază de un asemenea tratament. Costin C. Kirițescu, care se odihnește și el la Bellu, a lucrat în anii ’50 ca pontator.

Mormântul lui Valeriu Sterian se află în apropierea cavoului familiei Cantacuzino. Piatra funerară, din marmură neagră, poartă inscripția „Valeriu Octavian Sterian” și mesajul „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. La câțiva pași distanță, mormântul lui Cristian Pațurcă, un alt simbol al Golaniadei, din anii ’90, cu epitaful semnat Dr. Barbi și el decedat între timp: „Și aud și auzi/Vântul prin duzi!”.

Bellu are propriii săi „Morrisoni” – care corespund unei epoci în care muzica a fost vocea unei generații ce a visat și a luptat pentru libertate și autenticitate.

În Père-Lachaise se află și Georges Méliès, magicianul și pionierul cinematografiei. Opera lui a inspirat filmul Hugo regizat de Scorsese, care evocă Parisul începutului de secol XX. La Bellu, un alt vizionar al cinematografiei, Ion Popescu-Gopo, cunoscut pentru filmele sale de animație și succesul de la Cannes din 1957 cu scurtmetrajul Scurtă istorie.

Economia memoriei

Privite împreună, Père-Lachaise și Bellu spun o poveste despre capitalul cultural. Despre cum orașele investesc nu doar în ziduri și bulevarde.

La Père-Lachaise, turiștii caută vedete. La Bellu, oamenii caută sens. Francezii vin să fotografieze moartea; românii vin s-o înțeleagă.

Și poate că de aceea Bellu, acest Père-Lachaise mai mic, e uneori mai viu. Pentru că la București moartea nu e o despărțire, ci o conversație care continuă în șoaptă.

Noblețea unui oraș nu se vede în vilele lui, ci în felul în care își cinstește morții.