La momentul în care scriu, Iranul tace. Nu și Republica Islamică, de unde vineri, a vorbit liderul suprem ayatollahul Ali Khameneni: ”Noaptea trecută la Teheran, câțiva insurgenți au distrus o clădire publică doar ca să îi facă pe plac președintelui Statelor Unite, care le-a promis să îi ajute. Iranul nu va tolera mercenarii care acționează în interesul străinilor”.

Liderul suprem spiritual, cel mai puternic om în stat, a reușit, într-o singură frază să sfideze, din nou, avertizările președintelui Trump că va interveni militar dacă regimul este violent cu protestatarii pașnici și să reducă manifestațiile extinse în mai toată țara, la o intervenție străină.

Blocarea comunicațiilor a fost o acțiune la care iranienii se așteptau și spuneau că urma să confirme că protestele sunt de o asemenea amploare și intensitate, încât pot amenința regimul. Spre seară, vineri, au reînceput să fie active câteva conturi Telegram ale agențiilor iraniene de stat. Toată ziua, pe televiziunea de stat s-au perindat moderatori și analiști care au catalogat protestele drept ilegitime, ingerințe străine, au sugerat că pe străzi sunt mercenari care împușcă oameni ca să se spună apoi că forțele regimului i-au ucis. Avertismentul unuia dintre vorbitori a șocat: ”Nu vă lăsați copii la proteste, dacă vor fi împușcați, să nu vă plângeți”. Între timp, Consiliul Suprem pentru Securitate Națională a decretat ”Ziua lui Dumnezeu”, cu un ordin prin care forțele de ordine au voie să acționeze în forță, în timp ce video-uri transmise prin Starlink arată, potrivit celor care le-au trimis, mase de oameni pe străzile din Teheran, Qom sau Isfahan. Mai sunt iranieni care reușesc să comunice cu exteriorul, cu ajutorul Starlink. De altfel, zilele trecute, cei care anticipau blocajul, trimiteau apeluri pe rețeaua X ca Elon Musk să mențină Starlink pentru Iran și cereau cunoscuților să aducă rapid prin contrabandă, kit-uri potrivite.

Un telefon scump

Înainte ca din Iran să fie oprit valul de imagini și informații din primele 12 zile de proteste, ce se știa sigur era că manifestațiile de stradă se extinseseră în mai toate provinciile țării. Până vineri dimineață, mai multe organizații pentru drepturile omului spuneau că au verificat și confirmat zeci de morți și peste 3000 de arestări.

Paradoxul face că totul a pornit tot de la comunicații, mai exact de la telefoane mobile. Începutul a fost pe 28 decembrie, fără ca presa occidentală să fi dat atenție, celor câțiva mici proprietari de magazine de telefoane dintr-un mall. Motivul – rata de schimb uriașă după o cădere abruptă cu aproape 50% a monedei naționale. Astfel de mici întreprinzători care vând bunuri importate au fost de-a lungul timpului printre cei mai afectați de inflația galopantă. Li s-au adăugat comercianții din bazaruri. Protestul lor a venit după luni grele, apăsătoare, în care regiuni extinse din țară, inclusiv capitala, s-au confruntat cu o criză a apei și cu tot mai dese întreruperi de electricitate și gaz. La toate s-au adăugat scandaluri de corupție și imagini, ajunse în spațiul public, ale luxului în care trăiesc unii oficiali ai regimului dar și menținerea șefului băncii centrale în funcție, deși demiterea lui era cerută de aproape un an. De altfel, acesta a și fost schimbat din funcție după primele proteste, dar deja nu mai era suficient.

În esență, comercianții, denumiți ”bazari”, o categorie care a făcut posibilă revoluția din 1979, devenită islamică, tot cu sprijinul lor, prin alianță cu clericii, sunt cei care au aplificat revolta. Și tot comercianții au reprezentat unul dintre pilonii pe care s-a consolidat republica islamică decenii la rând, până să înceapă să scadă în importanță în favoarea altor actori ca cei proveniți din rândul Pasdaran, care au creat companiile dominante acum în economia iraniană. Imediat, în Iran, a fost evidentă comparația cu revoluția din 1979. Doar că, de data aceasta, bazari contestă tocmai formula politică, administrativă și economică pe care au creat-o.

De la margine spre centru

Treptat protestele s-au extins în tot mai multe orașe, în special cele mici și cele cu numeroase minorități etnice și religioase, ca balucii și kurzii, pentru că, potrivit mărturiilor de la fața locului, criza economică generală are acolo un plus de dificultate, cu complicații venite din discriminare, pentru anumite minorități. Tot acolo, au avut loc și primele ciocniri violente între forțele de ordine și protestatari, iar în a 11-a zi de manifestații au apărut informații, e drept greu de verificat, că două localități ar fi ajuns sub controlul protestatarilor.

Cele mai multe mișcări de protest, mai mici sau mai de amploare, din ultimii ani, au pornit din marile orașe, în special din Teheran. De data aceasta, ele au fost mai vizibile, inițial, în provinciile de margine, apoi s-au revărsat spre centru. Mai întâi în localități de mai mici dimensiuni și apoi în marile orașe.

Înainte să fie blocat internetul, erau mișcări de stradă în mari orașe ca Mashhad (un important centru religios șiit), Shiraz sau Isfahan ori Ardabil, ba chiar și la Qom, cunoscut ca orașul clericilor, cel unde sunt cele mai multe școli și seminarii ale structurii clericale șiite iraniene. Și la Teheran, înainte să fie oprit internetul, sunt multe mărturii video că protestele porniseră din cartiere muncitorești sau catalogate drept ”sărace” ca Narmak și Naziabad apoi se extinseseră și în așa-numitele cartiere bune sau bogate ca Vanak, Tajrish ori Saadabatabad. De data aceasta, contestarea regimului a venit tocmai dinspre clasa socio-economică percepută până acum drept esențială pentru susținerea și supraviețuirea a republicii islamice, cea în rândul cărora sunt și numeroși membri basij – milițiile islamice de voluntari, subordonate Corpului Gardienilor Revoluției, apelați pe scurt de iranieni – Pasdaran.

Citește și: După Venezuela urmează Iran?

Joi, din tot Iranul au invadat rețelele de socializare videoclipuri cu mulțimi în marș, ciocniri între forțe de ordine și protestatari, mașini de poliție răsturnate ori incendiate, cadavre de oameni împușcați. Potrivit relatărilor posibile până la întreruperea comunicațiilor, reacțiile cele mai dure ale autorităților fuseseră până atunci în zonele locuite preponderent de kurzi și baluci.

Ce a atras atenția în câteva imagini a fost prezența membrilor Gărzilor Revoluționare – Pasdaran, care nu sunt scoși pe străzi la proteste decât atunci când situația este considerată foarte gravă. De obicei, sunt implicate forțe speciale ale poliției sau basij – membrii milițiilor populare revoluționare, afiliați și aflați sub comanda Pasdaran.

Protestatari buni și protestatari răi

De la primele semne de revoltă, reacția autorităților a fost să separe protestatarii în două categorii: cei despre care au spus că au nemulțumiri justificate și cu care vor dialoga și cei care amenință republica islamică, cărora, după cum s-a exprimat șeful justiției iraniene, ”li se va aplica pedeapsa maximă” (trimitere la pedeapsa cu moartea). Asta pentru că, foarte rapid, sloganurile manifestanților au cuprins apeluri la înlăturarea liderului suprem religios.

Astfel de apeluri s-au mai auzit și la alte manifestații, în anii trecuți, inclusiv sloganuri dure ca ”Moarte lui Khamenei”. În funcție de orientările ideologice, analiștii iranieni din țară spun că astfel de apeluri fie se referă strict la demiterea și înlocuirea lui Ali Khamenei (posibilă conform legii) fie la schimbarea regimului cu totul. În general, variantele  de deznodământ propuse de cei mai mulți analiști și activiștii liberali iranieni, în cazul protestelor sunt : menținerea republicii islamice sub o formă și mai dură, reformarea republicii islamice cu introducerea câtorva libertăți economice și sociale, preluarea regimului de către un personaj puternic, din zona forțelor paramilitare, deci transformarea într-o dictatură militară cu tentă religioasă sau impunerea unui politician din exterior, așa cum este văzut de unii prințul moștenitor Pahlavi. Varianta dorită de liberali dar pe care tot ei o consideră cel mai dificil de obținut este o formulă democratică, nu atât pentru că nu ar exista apetit ori o cultură locală favorabilă, ci pentru că încă nu este coagulată o opoziție politică internă credibilă și corentă, capabilă să se unească până la căderea regimului și apoi să se împartă în formațiuni cu ideologii diferite, care să concureze liber pentru preferințele și voturile populației.

Ce punem în loc?

Dintotdeauna, în toate dezbaterile privind numeroasele mișcări de stradă din ultimii ani, în Iran, s-a pus problema cine să înlocuiască actualul regim. Observatorii temperați ai evenimentelor au explicat mereu că astfel de mișcări de stradă (cu excepția celor din 2009, așa numita Mișcare Verde) nu au lideri, iar asta înseamnă că nu este îndeplinită una dintre condițiile pentru succes, alături sau în lipsa celei reprezentate de o masă de protest suficient de mare, de milioane de oameni pe străzi. Chiar și în cazul mișcării ”Femeie, Viață, Libertate”, una de durată și ale cărei ecouri încă persistă în Iran, protestele au fost alimentate, sub diverse forme, de la cele evidente în stradă la cele mai subtile (gesturi de sfidare online sau de la ferestre ori cântece pe acoperișuri) de mai mulți formatori de opinie, activiști, intelectuali, artiști, sportivi, cântăreți. Însă nici mișcarea declanșată de moartea Mahsei Amini nu avea cu adevărat lideri, ba chiar activiștii de diverse orientări au intrat în dezbateri și conflicte verbale în spațiul virtual iar imaginea finală a fost de fărâmițare și lipsă de unitate.

Pahlavi

De data aceasta, mai mult decât la precedentele proteste, apare numele prințului moștenitor al Coroanei Reza Pahlavi. Chiar de la primele semne de revoltă, la finalul lui decembrie 2025, monarhiștii iranieni din exil, în special cei din Statele Unite, par să fi declanșat o adevărată campanie de comunicare cu restul lumii și cu iranienii din țară și proiectează ideea că dorința de înlăturare a regimului islamic este inspirat de Pahlavi iar protestele vizează înlocuirea republicii islamice cu monarhia. Pe numeroase conturi monarhiste apar videoclipuri lângă care explicația oferită nevorbitorilor de farsi este că oamenii din imagini strigă numele lui Pahlavi și cer revenirea la monarhie. Însuși prințul moștenitor al Coroanei, Reza Pahlavi, a apărut public de mai multe ori cu îndemnuri la revoluție pentru iranienii din țară și s-a oferit pe sine ca alternativă de tranziție (așa cum a sugerat și în timpul războiului din vară cu Israelul).

Numai că această campanie de comunicare și proiecțiile ei nu se potrivesc întocmai cu realitatea din Iran. Da, printre sloganuri se aude și numele lui Pahlavi. Da, există nostalgici ai epocii monarhice. Da, sunt occidentali care judecă nivelul de bunăstare și democrație al Iranului monarhic de dinainte de 1979 în funcție de centrimetrii minijupelor pe care le purtau câteva iranience din Teheran în fotografiile vremii, de imaginile cu baruri, cinematografe și cabarete de pe strada Laleh-Zar ori de aerul și atmosfera occidentală a câtorva străzi, de bogăția afișată de șah și anturajul său ori de deschiderea economică spre Occident. Însă mulți iranieni își aduc aminte sau au aflat de la părinți ori bunici și de cruzimea poliției secrete Savak, de nivelul scăzut de trai, de inechitățile economice și sociale, de polarizarea economică, de corupție, de analfabetismul la scară largă, de înțelegerile economice ori politice extrem de păguboase pentru Iran cu puteri occidentale sau cu Rusia și de faptul că regimul era tot unul totalitar.

Iar una dintre opiniile des întâlnite este că prințul moștenitor este de fapt un străin, fără conexiuni profunde cu țara și înțelegere a realităților sociale, economice și culturale ori a sensibilităților religioase ale iranienilor. Pentru că da, dincolo de teocrația islamică, pentru mulți iranieni, spiritualitatea, religia și exprimarea ei sunt importante. Mai mult, activiștii liberali iranieni cu care am discutat, nu îl agreează pe Pahlavi pentru că îl consideră prea conservator, așa cum este și o bună parte din diaspora iraniano-americană care îl susține, dar și apropiat de mișcarea MAGA. Iar după ce Trump a aruncat în aer, în primul mandat, acordul nuclear care adusese un val de optimism printre iranieni și loviturile americane din vara lui 2025 care au aruncat în aer sentimentul de mândrie națională și siguranță al iranienilor, orice asociere cu MAGA a vreunui politician iranian e puțin probabil să îi aducă simpatie în Iran. Alți analiști iranieni susțin că invocarea prințului la proteste se justifică prin speranța că după o eventuală cădere a regimului islamic, Iranul nu ar coborî în haos dacă, în lipsa alcuiva, el ar ajunge lider.

Mujahedini

Celălalt actor care și-a făcut simțită prezența în comunicarea publică de la începutul actualului val de proteste este Consiliul Național al Rezistenței Iranului, care, din exil, susține că reprezintă o guvernare de departe. În acest caz este vorba despre o  coaliție de dizidenți iranieni condusă de MEK – Organizația Mujahedinilor Poporului (în traducere ”luptători în războiul sfânt”), considerată încă, în multe țări, teroristă și de orientare marxist-islamistă. În Iran, amintirile și percepțiile celor cu care am vorbit, nu sunt tocmai pozitive în legătură cu MEK, mai ales din cauza atentatelor executate în trecut de organizație, ba chiar mulți oferă eticheta de trădători pentru că MEK s-a aliat cu Saddam Hussein în războiul lui împotriva Iranului. Mulți iranieni care susțin actualele proteste, resping vehement ideea că ele ar fi animate de apelurile lui Pahlavi sau ale MEK.

Dincolo de rata de schimb

Ceea ce i-a scos în stradă pe iranieni este inechitatea, cauzată de o lungă listă de eșecuri ale republicii islamice, în mai multe domenii, între care combaterea corupției, combinate cu sancțiunile internaționale. Pentru cei care urmăresc regiunea, sentimentul de inechitate socială și economică este vizibil în creștere în ultimii ani. Această realitate apare și într-un sondaj realizat chiar de Ministerul Culturii din Iran, în 2023, iar cum situația s-a agravat, nu este exclus ca procentele să fie azi și mai mari. Astfel, în barometrul privind ”valorile și atitudinile iranienilor”, 88% dintre cei intervievați au spus că simt un decalaj uriaș între bogați și săraci iar 78% considerau că acest decalaj crește pe zi ce trece. Manifestații au mai fost în ultimii ani pornind de la chestiuni economice punctuale, de exemplu scumpiri ale benzinei, dar, de data aceasta, la tensiunea și nemulțumirea acumulate, s-a adăugat cuvântul austeritate, apărut în dezbaterile despre bugetul pentru anul viitor iranian, din 21 martie. Bugetul, denumit ”de reforme” a fost prezentat pe 23 decembrie, cu 5 zile înainte de începutul protestelor.

Textul cuprinde reforme exact în punctele nevralgice care au scos până acum oamenii în stradă. Însă efectele, cel puțin în privința scăderii inflației, potrivit unor analiști economici iranieni, s-ar lăsa așteptate, ba chiar ar putea exista un nou salt inflaționist. Printre reforme este prevăzută de exemplu scăderea cheltuielilor guveernamentale cu 36%, eliminarea sau limitarea fondurilor pentru instituții religioase și culturale (numeroase în Iran) și condiționrea lor de performanțe, eliminarea ratelor de schimb preferențiale pentru anumiți actori economici, impozit progrsiv pe venit și zero pentru salariile până în 280 de dolari pe lună, o creștere cu 130% a alocărilor bugetare pentru infrastructură, dar numai pentru proiecte prestabilite, ca să fi vitată corupția, TVA crescut de la 10% la 12%, subvenții tăiate de la categoriile economice considerate bogate, introducerea unor vouchere electronice pentru toate gospodăriile, ca un fel de salariu universal de bază. Toate aceste măsuri, făcute publice, nu au reușit însă să oprească reacția în stradă la șocul ratei de schimb dar și al cuvântului austeritate, venit după anii de degradare accentuată a nivelului de trai.

Sub presiune

Spre deosebire de mișcările de stradă pornite în 2022, declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini în custodia poliției pentru că nu respecta codul vestimentar islamic, noul val de proteste vine pe fondul unor presiuni externe la un nivel nemaivăzut de la războiul cu Irakul. Atunci conflictul ar fi putut să distrugă în fașă proaspăta republică islamică și revoluția din 1979. Atât că, războiul cu Irakul a avut efectul opus, a unit populația în fața inamicului exterior, a consolidat noul regim și a încurajat proaspăta republică să exporte revoluția islamică, lucru care a adus în timp regimului de la Teheran o întreagă armată de actori nonstatali în regiune.

De data aceasta, presiunile externe sunt la un nivel fără precedent, suprapuse cu sancțiunile internaționale, care au erodat, ani la rând, economia și bunăstarea iraniană. Eliminarea sau șubrezirea rând pe rând de către Israel a actorilor non statali controlați de Teheran și căderea regimului aliat Assad în Siria, au făcut să se fisureze și pe alocuri să cadă zidul de protecție pe care republica islamică și-l construise în regiune. Mai mult, la proteste anterioare sau în conversații cu exteriorul, mulți iranieni nu se fereu să critice investițiile regimului în grupări ca Hezbollah sau Hamas, în forțe trimise în Siria în sprijinul lui Bashar al Assad, în timp ce în țară lipsurile și corupția prăbușeau clădiri construite ilegal ori tinerii nu își găseau locuri de muncă sau profesorii mărturiseau că au nevoie de cel puțin o a doua slujbă doar ca să facă față nevoilor zilnice de trai.

Apoi, războiul cu Israelul și loviturile americane asupra instalațiilor nucleare, au produs populației o traumă de neimaginat de la războiul cu Irakul până acum, mai ales când a fost clar că mult discutatele capacități militare ale republicii islamice nu au făcut față. Am vorbit atunci cu iranieni care mi-au spus că exista, până la bombardamentele israeliene, convingerea chiar și pentru unii dintre ei care nu susțineau regimul islamic, că măcar acesta le oferea în loc de libertate, protecție, că un război pe teritoriul iranian nu era posibil. Loviturile israeliene și americane au spulberat iluzia de siguranță.

Regimul a avut de pierdut inclusiv în ochii categoriilor de populație care preferă menținerea republicii islamice sau sunt interesate direct de perpetuarea ei, atunci când, rând pe rând, comandanți și lideri politici au fost eliminați, când țara părea, după mărturiile multor iranieni cu care am vorbit, un spațiu de acțiune după bunul plac al Israelului și un teren de joacă pentru comando-urile israeliene.

Percepția a rămas, și după cele 12 zile de război, că puterea este mai fragmentată, că și conflictele între diversele centre de putere sau grupări politice sunt mai vizibile. De data aceasta, imaginea vulnerabilizată a regimului s-a completat cu intensificarea discuțiilor deespre cine îi va succede lui pe Ali Khamenei în fruntea republicii islamice. Discuțiile chiar înainte de război erau ceva mai vizibile decât în ultimii ani, însă tema a părut să dezbine și mai mult, pe fondul pierderii din popularitate a lui Khamenei din cauză că mult timp după începerea atacurilor israeliene, liderul suprem nu a comunicat public, iranienii credeau că plecase din țară sau fusese ucis. Chestiunea a lăsat o urmă de neșters.

În plus, cel mai recent, capturarea președintelui venezuelean, Nicolas Maduro, de către americani, a avut ecouri profunde în Iran, unde opinia publică a arătat că înțelege că președintele Donald Trump nu are nicio considerație pentru regulile care au ordonat relațiile internaționale până acum, reguli de care, nu de puține ori, a profitat și le-a exploatat sau a jonglat cu ele regimul iranian în relație cu exteriorul și în special cu SUA și Europa. Iranienii, indiferent de opțiunile politice sau de așteptările pe care le au de la mișcările de stradă, sunt convinși că președintele SUA este imprevizibil și capabil de noi lovituri asupra Iranului și chiar să determine o schimbare de regim sau să se simtă confortabil cu regimul actual, dacă la Teheran, conducerea ”face ce i se spune de la Washington” ca în Venezuela, președinta interimară Delcy Rodriguez.

„Acum totul pare posibil, inimaginabilul poate deveni realitate” mi-a spus recent o prietenă iraniană.

De data aceasta poate fi altfel în Iran, pentru că toate sursele de presiune externă și internă, toate nemulțumirile sociale, economice, culturale, care de-a lungul anilor au determinat proteste în care au predominat una sau câteva, acum par să se fi adunat la un loc, convergente în aceeași contestare a regimului. Sau …., după cum îmi spunea un iranian, la finalul unei discuții despre cât de greu este de anticipat ceva în Iran, ”Nu neapărat…, moneda e rotundă iar bazarul este lung”.